Emmy Award


“Experimentul Pitesti” – metodele de spălare pe creier folosite în închisorile comuniste

 

 

 

 

După 65 de ani, supraviețuitorii experimentului Pitești, locul unde a început totul, vorbesc despre chinurile indurate și despre metodele de tortura cumplite prin care li se cerea să renunțe la idealurile lor, la principii și la credința în Dumnezeu și să îmbrățișeze noua ideologie comunistă.

Omul nou, creat prin tortură
„Tratamentul în penitenciarul de la Pitești a fost cea mai teribila barbarie a lumii contemporane”. Aceste cuvinte au fost scrise de Aleksandr Soljenitîn, laureat al premiului Nobel pentru Literatura.

 

Puțini știu că, la începutul comunismului, în Pitești a existat un loc al terorii absolute. Romania a fost scena unui fenomen prin care s-a încercat crearea omului nou folosindu-se reeducarea prin tortura despre care specialiști și istorici aveau sa declare mai târziu ca a fost unic în lume: experimentul Pitești.

Amintirile supraviețuitorilor s-au așternut in multe cărți. Coșmarul trăit în închisorile comuniste s-a transformat în file de istorie, studiate și publicate de Alin Mureșan, istoric și cercetător în cadrul Institutul National de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc. El spune că liderii comuniști „Urmăreau să anihileze o forță de potențială opoziție după ieșirea din închisoare, iar anihilarea aceasta se făcea prin tot ceea ce s-a întâmplat în Pitești. Nu doar prin bătăile în sine ci prin torturile de neîntâlnit”.

Acțiunea de la Pitești a fost unică nu doar din cauza metodelor de tortură care depășeau orice fel de imaginație, dar și prin prisma metodelor de reeducare care presupuneau etape atât de cumplite încât deținuții erau duși în punctul în care, unii, deveneau din victima, agresorii propriilor camarazi. Altfel erau torturați, uneori, până la deces. „În special duminicile sau Sărbătorile de Paști, de Crăciun, le cânta bisericește în râs, punea foști teologi să cânte și ii vâra cu capul în hârdăul de urină și fecale. Pe alții îi punea să mănânce fecale. Pare de necrezut, dar aşa a fost” , povestește Gheorghe Bâgu, unul dintre supraviețuitori.

“Eram niște schelete”
Radu Ciuceanu este azi președintele Institutul National pentru Studiul Totalitarismului. După revoluție a făcut cercetări pentru că vrut să afle adevarul. A fost arestat în septembrie 1948 pentru că inițiase și condusese o organizație anticomunistă. A fost condamnat la 15 ani de temniță grea și a trecut prin închisorile de la Craiova, Pitești, Jilava, Târgşor, Gherla, Dej şi Văcăresti. „Jocul de societate era așa: erai dezbrăcat, împins într-un cerc și ţi se lipea de ochi o cârpa şi erai aruncat dintr-o parte în alta, tu nevăzând pe nimeni. Erai dezlegat și marele amuzament era ca încercai să te aperi pentru că loviturile veneau şi de sus şi de jos şi ceafa.”

„Eram niște schelete, niște oase îmbrăcate în piele”, spune Gheorghe Plop, unul dintre supraviețuitori. „Era o spălare pe creier”. Aşa o numesc cei mai multi dintre cei care au trecut prin „Experimentul Pitești”: spălarea creierului pentru a se lepăda de idealurile lor, de familie, de prieteni și în final de credința în Dumnezeu. Când ajungeau în acest punct erau obligați să-şi facă demascarea: să spună tot ce n-au recunoscut în anchetă şi să ofere informații care permiteau Securității să facă noi arestări.

Centre de reeducare pentru detinutii politici
Mii de romani au fost arestați de-a lungul anului 1948 pentru ca erau ostili regimului. Multi dintre ei erau studenți sau elevi. Partidul Comunist, își dorea eliminarea unor grupări de rezistență ale căror idei anti-sistem erau din ce în ce mai prezente în rândul populației. În 1948, când s-a înființat Securitatea condusă de agenți școliți în serviciile secrete sovietice, au fost arestați 3019 tineri făcând parte din frățiile de Cruce, Mişcarea legionară sau care pur şi simplu vorbiseră împotriva sistemului.

Ministrul de interne, Teohari Georgescu, vorbea atunci despre închisori ca despre niște centre de reeducare în care deținuții să-și însușească ideologia comunistă. Ideea lui a prins contur la Suceava și a fost cultivată de un deținut, Eugen Ţurcanu, care se oferă să devină informator şi să propage ideile comuniste în închisoare. După ce este condamnat la 7 ani de închisoare corecțională, Ţurcanu e transferat la Piteşti în 1949 alături de un lot de studenți din care câțiva au fost dispuși la compromisuri pentru a scăpa de penitenciar. Studenți din toată țara ajungeau în acel an la Pitești, într-o închisoare nouă, mică, departe de forfota orașului.

 

Tache Rodas avea 17 ani și era elev când a fost arestat prima data pentru apartenență la Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare. A fost eliberat după doi ani, în 1944, dar reîncarcerat câteva luni mai târziu. In 1945 a evadat din lagărul de la Slobozia și a stat acasă pana în 1948, când l-a arestat Securitatea. A fost condamnat la cinci ani de închisoare corecțională si întemnițat la Pitești.

Gheorghe Plop se afla deja în penitenciarul Pitești când au început să vină loturile de studenţi. Fusese arestat de doua ori. Prima dată la 17 ani, pentru apartenență la Frățiile de Cruce și condamnat la munca silnică pe viață, dar grațiat doi ani mai târziu. A fost reîntemnițat în 1948 și condamnat la 8 ani de temniță grea. În aceeași perioadă e adus la Pitești, Gheorghe Bâgu, care era în ultimul an de facultate şi care fusese reţinut după ce unul dintre prietenii săi l-a denunţat că la o petrecere a participat la discuții împotriva Partidului Comunist. A primit doi ani de închisoare.

Metode de reeducare inventate de sovietici
„M-a vârât într-o cameră mare fără foc, fără nimic. Erau numai fecale pe jos, ceva de nedescris. M-a împins acolo în întuneric, nu se vedea nimic”, povestește Bâgu despre prima zi în penitenciar. Acolo l-a întâlnit pe Gelu Gheorghiu, un student la Politehnică ce fusese arestat pentru că adăpostise în casa lui mai mulți membri ai Frățiilor de Cruce. Tot la Pitești a fost adus și Radu Ciuceanu, arestat în septembrie 1948 deoarece cu un an înainte inițiase și condusese o grupare anticomunista afiliata la grupul de rezistenta armata condus de Iancu Carlaonţ.

La Pitești, ca și la Suceava, Țurcanu își continuă activitatea de informator, dar nivelul scăzut de informații trimis către Securitate determina șefii să-i dea mână liberă să folosească orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Metoda reeducării folosind alți deținuți aparține pedagogului rus Anton Makarenko, care se baza totuși pe munca în colectiv și mai putin pe bătaie.

Bataia, argumentul suprem
Pe 6 decembrie 1949, in camera 4 spital, Țurcanu organizase o acțiune prin care deținuții să-și spună părerile despre noul regim. Gheorghe Bâgu işi amintește că a luat cuvântul în acea zi. „Le-am spus: mai am venit aici, am greșit cu toții, să ne reeducăm, să scăpam. Dar ei nu au vrut să accepte. Unul, il chema Bej parcă, preot, tânar de tot, un student la Teologie, ce-o fi făcut că pe ala a început să îl bată, i-a umflat capul, l-a desfigurat complet.” Acela a fost momentul care a declanșat bătaia generală. Susținătorii lui Țurcanu au scos ciomege de sub paturi și au început să-i lovească pe ceilalți, primind imediat ajutorul gardienilor.

“Directorul a venit și i-a pus pe toți pe ciment și cu pielea goala sa stea pe ciment si cu fata în jos. Şi directorul cu vreo trei gardieni şi Ţurcanu băteau ca la fasole, până i-a făcut numai sânge pe toți, pe dușumele. Şi ei răcneau şi când auzeam că răcnesc în halul ăla, de moarte răcneau, mie de la celula 7 îmi tremura sufletul”, își amintește Gheorghe Bâgu.

Câteva zile mai târziu, de Crăciun, în camera 4 se cântau colinde. La un moment dat a intrat Țurcanu și a strigat: „Pe ei!” Deținuții loveau alți deținuți, cerând informații despre activitatea lor anti-partid. După două zile de bătăi îngrozitoare, mulţi nu mai puteau să meargă şi nici nu mai știau ce spun.

“Avea ochii unui asasin”
In închisoare, Țurcanu avea un regim special. Avea acces la toate celulele, decidea locul de detenție al noilor veniți, iar conducerea și gardienii îl protejau. „Ce m-a surprins la el”, își amintește Radu Ciuceanu, „era culoarea ochilor – avea ochii unui asasin. Am observat la el un comportament paranoic”. Țurcanu „avea o demenţă criminală”, confirma şi alți supraviețuitori.

Tehnicile de tortura inventate de Țurcanu și ai lui nu se mai folosiseră nicăieri în lume până atunci: genuflexiuni cu mâinile sus pana leșinau, erau băgați cu capul în hârdăul cu fecale pana la sufocare și scoși în ultimul moment. După ce-şi reveneau erau vârâți din nou. Erau puși pe marginea patului cu privirea fixata spre degetul mare timp de 16 ore. Dacă mişcau, erau loviți. La toaletă erau lăsați să stea doar 20 de secunde. Îi culcau pe ciment, iar alți 15-20 de deținuți se urcau peste ei. Erau puși să stea pe ciment și să se uite la bec 24 de ore. Aceea era și poziția în care mâncau. Alti deținuți erau puși sa se bată cap în cap pana la leșin. Victimele nu mai erau în stare să reacționeze asa ca cei mai multi făceau mecanic ce li se cerea, iar viețile lor se desfășurau intre bătăi și scrierea declarațiilor. Nu exista timp de odihna.

 

Slăbiți și înfometați, deținuții intrau în ceea se numea procesul de reeducare. Sub torturi cumplite erau obligați să-şi facă demascarea, care începea cu etapa externa, în care furnizau informații despre oameni aflați în libertate pe baza cărora se făceau noi arestări. Prietenii cei mai buni erau scoși în fata celorlalți și obligați să se pălmuiasca pana la epuizare.

Etapele reeducarii
Cum eu am făcut autodemascarea asa au făcut-o zeci şi sute”, spune Radu Ciuceanu. „Mi-am luat toți membrii de partid pe care ii știam. Am luat pe toți cei care decedaseră, am luat două puncte de armament fictive din Retezat” Gelu Gheorghiu povestește că „reeducarea era făcuta aşa: te bătea să spui ce n-ai spus la Securitate. Te confrunta cu alții. După aia venea să te pună să-l ajuți, ia stai şi tu cu bandiţii ăștia şi spune-ne şi nouă. Cine nu reuşea la proba asta se mergea cu bătaia mai departe. Te leaga, iţi ridica genunchii cu o ranga, te punea pe două mese, te ridica cu o sfoară și trăgea aşa că să fie tălpile sus şi te bătea la tălpi cu ranga şi apoi mai sus şi peste fund până te înnebunea”.

După ce li s-au luat declarații despre cei aflați în libertate, deținuții intrau în a doua etapă, demascarea internă, care presupunea divulgarea de informații aflate de la colegii de detenție. Cel demascat, uneori de cel mai bun prieten, ajungea în mâinile lui Țurcanu. Gelu Gheorghiu spune că pentru cei mai mulți, cea mai grea tortură era aceea de a fi obligați să privească cum sunt schingiuiți prietenii lor. El însuși a încercat să-şi taie venele.

Cea mai cumplita etapa în procesul de reeducare era  demascarea de interior care presupunea să declari cele mai oribile lucruri despre familie, prieteni sau credință. Scopul ei era să-l aducă pe deținut într-o stare de dezumanizare completă de care sa-i fie rușine și care sa-l oblige sa păstreze secretul asupra celor petrecute.

De Sărbători, cei care nu se lăpădaseră de credință erau actorii unor scene incredibile. Cei din jurul lui Țurcanu rosteau cântece religioase cu conținut obscen, iar deținuții erau obligați să le reproducă. Mai apoi erau împărtășiți. „Ne făcea din pâine sau din săpun falusuri și alte obiecte scârboase, ne lua să ne facă împărtășanie”. Unii dintre deținuți spuneau inclusiv că au fost băgați cu capul în găleata în care își făceau. Mai ales cei care terminaseră teologia erau torturați astfel.

Singura scăpare de tortura: să devii torționar
Tortura nu consta doar în bătăi, iar ceea ce face unic „Experimentul Pitești” e faptul că deținuții erau sub o permanentă teroare pentru că victima era tot timpul  în aceeași celula cu agresorul care nu-i dădea nici un moment de răgaz. Slăbiți fizic, umiliți, torturați uneori de prietenul cel mai bun, multi au cedat și au devenit la rândul lor agresori. Iar asta îi trecea în categoria reeducaților și, într-un final, scăpau de tortură.

Gheorghe Plop își amintește ca într-o noapte când supraveghea un alt deținut care nu acceptase reeducarea și-a dat seama că instinctul de conservare, în cazul lui, învinsese. „Ăla îmi cerea apă. Am stat mult timp să-i dau, să nu-i dau ăstuia. Ii dau apă şi când va termina cu rezistența o sa spună că i-am dat apă. Si nu i-am dat.”.

Tache Rodas a fost dintre cei care a suportat toate umilințele. A îndurat chinuri cumplite, dar n-a cedat.
Martor și participant la ororile din camera 4 spital, Tudor Stănescu, devenit monah, isi amintește că, după ce a fost băgat în celulă, a fost tras de limba de alți deținuți, deveniți la rândul lor agresori. „Toți au scos de sub paturi curele, bete, bastoane și au început sa ne bată. Bătaia a durat mai mult de o jumătate de oră, o oră. Eram plini de sânge. Pe urmă, a început tortura. Eu am fost pisat timp de două săptămâni cu bocancul. Eram obligaţi să mergem în şir indian, în genunchi, şi cu hainele noastre sa frecam mozaicul care era ca sticla”.

Iertare după 6 decenii
Multi dintre ei n-au mai suportat chinurile şi au acceptat sa devina agresorii celor ce nu erau de acord să demaște pe alții. ”Importantă era dorința de a ne transforma în unelte ale comunismului”, spune Tudor Stănescu „Alta soluție nu aveai decât aceea de a face tot ceea ce iți impunea Țurcanu. Acesta a fost iadul de la Pitești”. După ce s-a eliberat din penitenciar şi-a reprimat amintirile, iar în 2003 s-a călugărit.
Spune că nu-şi mai amintește pe cine a bătut, iar despre chinurile la care l-a supus pe Tache Rodas a citit în cartea istoricului Alin Mureșan, după care a încercat sa-l găsească şi să-şi ceară iertare.

Mureșan le-a facilitat întâlnirea în 2011 pe când lucra la un material documentar despre iadul de la Pitești. Tache Rodas l-a iertat și după mai bine de 60 de ani s-au îmbrățișat. Anii ce-au trecut le-a adus nu doar împăcarea cu trecutul, ci și curajul de vorbi despre ororile trăite. Gheorghe Plop s-a întors la Pitești după 65 de ani, să revadă camera 4 spital, celulele, locul care, pentru el, a însemnat un examen de credinţă. După revoluție clădirile închisorii au fost vândute unor firme private care le-au renovat. Doar aripa din fata a rămas intactă și e administrată de Fundația Sfinții Închisorilor, care organizează aici evenimente legate de Experimentul Pitești.

În 1950, procesul de reeducare se extinde şi spre alte penitenciare: deținuți care trecuseră prin torturi la Pitești erau transferați la Brașov, Gherla, la Canal și Târgu Ocna. Radu Ciuceanu e transferat la Târgşor, Gheorghe Bâgu la Canal, Gelu Gheorghiu, Gheorghe Plop şi Tache Rodas ajung la Gherla. Cu toții sperau atunci că scăpaseră de orori. La scurt timp însă, în vara lui ’51, e transferat la Gherla Eugen Turcanu care-şi reia activitatea de reeducare în rândul celor găsiţi acolo. Deținuții erau scoși la munca în ateliere, iar Tache Rodas face imprudenţa de a preveni niște cunoștințe din orașul lui să se ferească de studenții veniți de la Pitesti. A fost denunțat, iar Țurcanu l-a bătut până când chipul i-a ajuns de nerecunoscut. Apoi l-a purtat prin fiecare celula ca să-l dea exemplu celorlalți deținuți care ar fi putut fi tentați să vorbească despre torturile de la Pitești.

Securitatea si Experimentul Pitesti
Radu Ciuceanu își amintește ca cea mai mare spaima a lui, după ce a plecat de la Pitești, a fost să-l revadă pe Țurcanu. In celula lui a fost adus un deținut nou, Vintilă Vais, un angajat al Ministerului de Interne care căzuse victima unei răfuieli cu ministrul adjunct, despre care avea informații compromițătoare. Vais nu știa nimic de torturi, ceea ce arata ca experimentul Pitești era cunoscut doar de câteva persoane din Securitate si Ministerul de Interne.

Există dovezi că Țurcanu avea aprobarea şi primea indicații de la ofițerul politic din închisoare, Ioan Marina, care cerea indicații de la șefii Serviciul Operativ București înființat special pentru supravegherea deținuților și obținerea de informații de la ei, Gheorghe Pintilie și Alexandru Nicolschi.

Securitatea pusese doi ofițeri sa supravegheze activitatea din penitenciare, Iosif Nemeș și Tudor Sepeanu, care au trimis referenti in aceste inchisori : Mihai Stângă la Suceava, Ion Marina la Pitești, Dezideriu Iacob, la Gherla. Spre deosebire de Pitești, unde administrația a intervenit doar la prima bătaie, la Gherla gardienii au dat uneori tonul torturilor. Printre cei pomeniți de deținuți în declarațiile lor se afla și Tiberiu Gabor care supraveghea secția III. Azi, e pensionar, și trăiește în Gherla.

Radu Ciuceanu si-l amintește: „mic de statura cu ochii vicleni si brutal și în expresie”. Işi amintește ca a fost lovit de multe ori de fostul gardian. „Este ca și cum ai un om care trece prin grindina dacă a numărat firele de gheata care l-au atins”. Gabor nu recunoaște ca a bătut deținuți, dar admite că știa ce orori se întâmpla în celule.

Tortura, oprita de partid
Cei care mureau în urma torturilor sau erau executați ajungeau în gropi comune. Bătăile se mai domoliseră la Gherla după ce Vintilă Vais a reușit să ia legătura cu oficiali din Securitate și mai ales din Partidul Comunist, care nu știau despre demascări, și cărora le-a vorbit despre atrocitățile petrecute în închisori. Radu Ciuceanu susține că l-a incurajat pe Vais să facă acest lucru. „Știam ca regimul voia sa intre în ONU și nu puteai sa intri în ONU câtă vreme în pușcăriile din țară se mananca fecale.” Afirmația lui e întărită și de gardianul Tiberiu Gabor care admite ca după reclamațiile lui Vais s-au declanșat anchetele. Partidul a ordonat o ancheta și, pe fondul unor lupte interne în partid, după doi ani, reeducarea a luat sfârșit.

Tiberiu Gabor a fost martor în proces, iar în arhivele CNSAS declarațiile lui arata ca: „deținuții erau bătuți cu picioarele de la pat care erau sub priciuri. Se împungeau cu acul pana la sânge, se țineau în picioare cu faţa la perete. Acestea erau metodele pe care eu le cunoșteam”. În ceea ce privește bătăile care se peteceau la etajul III ele aveau aprobarea Biroului de Inspecție care știa de toate bătăile”. „S-au întâmplat cazuri când au fost deținuți care au murit din cauza bătăii şi înainte de deschidere se scoteau de către comandantul de paza și șeful de secție cu doi deținuți și se duceau la camera pentru morți”

Anchetele aveau sa găsească vinovați 21 de deținuți din lotul Țurcanu care mai apoi au fost transferați pentru a fi judecați la închisoarea Văcărești. În anchetă, au fost forțați să declare că au acționat din proprie inițiativă pentru ca Mișcarea Legionară să compromită și în închisori Partidul Comunist. Țurcanu n-a cedat însă, mai ales când a înțeles că va fi scos țap ispășitor. 6 luni a refuzat sa vorbească. In cele din urmă, pe 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar condmană la moarte 17 dintre studenții deținuți pentru „acte de teroare în grup” și „crimă de uneltire împotriva Republicii Populare România’. Au fost executați la Jilava 10 zile mai târziu. Într-un proces separat, în boxa acuzaților sunt aduși și câțiva ofițeri ai Penitenciarelor Gherla și Pitești, dar și oficiali ai Securității din eșalonul doi, care știau despre torturile la care erau supuși deținuții. Au primit între 5 și 8 ani de închisoare, dar au fost grațiați la scurt timp.

Povestile supravietuitorilor
De la încetarea experimentului Pitești au trecut 64 de ani și puţini sunt cei care azi mai pot vorbi despre acest subiect. După eliberare, Radu Ciuceanu s-a căsătorit, a făcut Facultatea de Istorie și a devenit arheolog. Spune că a continuat lupta cu sistemul și a fost hărţuit de Securitate. După Revoluţie, a intrat în politică şi a fost deputat în două legislaturi. A publicat mai multe cărți în care a vorbit despre chinurile îndurate în închisoare. Azi, la cei 88 de ani, se luptă să aducă în faţa instanţei şi subofiţerii care se fac vinovaţi de chinurile trăite de tineri în puşcăriile comuniste. Iar unul dintre ei e chiar gardianul de la Gherla, Tiberiu Gabor.

Gheorghe Plop avea 38 de ani când a scăpat de închisoare şi cu greu şi-a găsit un post de contabil. S-a căsătorit, dar n-a avut copii. La aproape 91 de ani e recunoscător ca experiența Pitești i-a întărit credința în Dumnezeu.

Tache Rodas a devenit liber abia după revoluţie. Pana atunci, Securitatea l-a hărţuit în permanenţă, cerându-i să devină informator. S-a căsatorit cu Matilda şi după mai bine de 50 de ani de căsnicie, încă sunt fericiţi împreună.

Gheorghe Bâgu, după ce a fost eliberat, s-a căsătorit cu logodnica lui, la rândul ei închisă din cauză că fusese ostila regimului. Are o fiica ce a aflat despre ororile trăite de părintii ei în închisoare abia după revoluție. Până în 1989 n-au vorbit cu nimeni despre reeducare. Nu vrea sa se mai ducă vreodată la Pitești. „Vad numai sânge acolo dacă ma duc. Şi numai porcării, și fecale și înjurături și … acolo mai eram noi oameni?”

 

Nu sunt comentarii

Parerea ta conteaza